Se fossi un numero, ma non sei un numero, poesie di Mircea Cărtărescu

scansione0035_risultato

Se fossi un numero, ma non sei un numero, poesie di Mircea Cărtărescu,  tradotte da Bruno Mazzoni, dal libro Il poema dell’acquaio, Nottetempo, 2015.

     

     

Nato a Bucarest nel 1956, Mircea Cărtărescu è tra i più interessanti e raffinati scrittori dell’Est Europa, e il più Mircea_cartarescu_by_cosmin_bumbutzimportante autore romeno contemporaneo. Ha esordito come poeta, dedicandosi solo successivamente alla prosa. Tradotto in tutte le maggiori lingue europee e acclamato dalla critica, ha ricevuto numerosi riconoscimenti: nel 2012, a Berlino, l’Internationaler Literaturpreis-Haus der Kulturen der Welt, l’anno successivo, in Svizzera, lo Spycher-Literaturpreis Leuk, e più di recente il Premio di Stato per la Letteratura Europea 2015 da parte della Repubblica Austriaca. Di Mircea Cărtărescu è stato pubblicato in Italia Il poema dell’acquaio (Nottetempo, 2015) e diversi testi in prosa con la casa editrice Voland, tutti tradotti da Bruno Mazzoni: Travesti (2000), Abbacinante. L’ala sinistra (2008), Perché amiamo le donne (2009), Nostalgia – di cui è uscita una nuova edizione completa nel 2012 e con il quale l’autore si è aggiudicato il prestigioso Premio Acerbi – e Abbacinate. Il corpo (2015), entrato nella short list del Premio von Rezzori 2016 per la migliore opera di narrativa straniera e candidato al Premio Strega Europeo 2016.

       

Ciocnirea

într-un tîrziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol. am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pînza.
pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mîncat şi sîrma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pînă-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el pînă am început să apropii metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecînd asfalturile, presînd atît de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încît deasupra a rămas doar o muchie de lumină scînteietoare
pulsînd în aerul ars, ca de fulger.
trăgeam de fir, şi ca un sfînt indian făcînd trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nuntă
iar strada latină zîmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brîuri albe şi roz ca o prajitură de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
pînă ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizîndu-ne hainele, pieile, amestecîndu-ne inima
mîncîndu-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sîngele,
ciobindu-ne şira spinării, arzînd.

arzînd cu troznete, că daţi cu benzină
arzînd cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfîrîitoare, cu seu orbitor
pînă cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

*

Scontro

alla fine ho provato a cercarti al telefono, ma la linea era defunta
la cornetta puzzava di formalina. ho svitato il coperchio del microfono
e ho trovato il metallo arrugginito, pieno di vermi;
ho cercato un cacciavite
e ho smontato la carcassa: ai fili metallici del rocchetto
i ragni avevano fissato la loro tela.
sul cordone attorcigliato, ormai putrescente, con la gomma rovinata e il cavo scorticato
lasciavano il loro odore le formiche; l’ho afferrato, l’ho strappato finché è venuto via dalle
graffette nel muro insieme con l’intonaco,
ho continuato a tirarlo finché sono riuscito ad avvicinare
metro dopo metro il tuo quartiere al mio
rovinando farmacie, bar, pasticcerie, facendo scoppiare condotte fognarie
sovrapponendo strati d’asfalto, schiacciando tanto le stelle nel cielo violaceo, da tramonto, fra le case
che in alto è rimasta soltanto una lama di luce splendente
pulsante nell’aria bruciata, come da un fulmine.
tiravo il filo, e come un santone indiano volteggiante sulle acque
la statua di c.a. rosetti scivolava verso la questura
la sede comunale della seconda circoscrizione
si scontrò con la torretta dei pompieri e venne giù insieme con un rito nuziale
e la via latina prese a sorridere; tiravo il filo, avvolgendolo intorno al braccio, e d’un tratto
la tua casa con le modanature rosa e bianche simile a un dolce fatto di calce
apparve con la tua finestra davanti alla mia finestra
i vetri andarono fragorosamente in frantumi
e noi ci siamo ritrovati l’uno di fronte all’altro
e ci siamo avvicinati sempre più
fino ad abbracciarci, schiacciando le nostre labbra
polverizzando i nostri abiti, i nostri tessuti di carne, fondendo il nostro cuore
mangiandoci le ciglia, il bianco degli occhi, le costole, il sangue,
sbrecciando la nostra spina dorsale, bruciando.

bruciavamo crepitando, quasi fossimo cosparsi di benzina
ci struggevamo fra ghiacci bluastri, fra stalattiti di fumo
con la cera sfrigolante, con il grasso accecante
finché la cenere ha riempito il contenitore dietro il sofà e il lavabo del bagno
e i ragni hanno dispiegato le loro tele dentro il nostro petto.

***

Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plînse tacîmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scînteia peste fabrica de pîine şi moara dîmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sînt pline de becuri
te risipeşti punîndu-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cîntece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scînteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gîndacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un tîrziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte tîrziu îi făcu o propunere muşamalei.
…cîndva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decît o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

*

Il poema dell’acquaio

un giorno l’acquaio prese una cotta
s’innamorò d’una piccola stella gialla nell’angolo della finestra della cucina
si confidò con l’incerata e con il barattolo di mostarda
si lamentò con le stoviglie bagnate.
un altro giorno l’acquaio svelò il suo amore:
– stellina, non brillare sopra il panificio e il molino dîmboviţa
vieni giù, quelli non hanno bisogno di te
loro hanno nel seminterrato centraline elettriche e sono pieni di lampade
ti dissipi posando la tua luce dorata sui tetti
e sui parafulmini.
stellina, il mio nichel ti desidera, il mio sifone ha borbogliato
ogni sorta di canti per te, per come lui può riuscirci
i piatti con rimasugli di pesce sott’olio
ti si sono già affezionati.
vieni, e brillerai tutta la notte sul reame di linoleum
regina degli scarafaggi rossi di cucina.

pero, ahimè! la stella gialla non rispose a questo appello
poiché lei amava un colino da brodo
della casa di un contabile della pomerania
e notte dopo notte si tormentava suggendolo con gli occhi.
sicché alla fine l’acquaio cominciò a porsi domande circa il senso dell’esistenza e la sua oggettività
e alla fine della fine fece una proposta all’incerata.
…a un certo punto ho preso parte anch’io al gioco dell’amore
io, il foro della tenda, che vi ho raccontato questa storia.
ho amato una splendida vettura dacia color crema che ho visto solo una volta…
ma perché parlarne ancora, ora ho dei figli in età prescolare
e tutto ciò ch’è stato mi sembra un sogno.

***

Dacă ai fi un număr, dar nu eşti un număr

dacă ai fi un număr, dar nu eşti un număr
dacă ai avea vene, dar nu ai vene
dacă fiecare bob din plînsul tău ar fi o planetă
sau un soare, sau un univers.
tu eşti un gnomon, o coajă de salcie, faţa cealaltă-a oglinzii
rîtul vopsit al unei gagici
sau Iordanul. greşit.
fiindcă toate astea-s cuvinte iar cuvintele nu intră în carne
sau în beton sau în gref. şi chiar să fie imagini
greşit ar fi, căci nu ar fi bila, ci sfera
cubul, nu teseractul. şi dacă spaţiul-timp
e plastilina cu care te-ai jucat pe cînd erai mic
ce va descrie oasele tale, glandele, organele tale interne?
dacă-ai fi un creier, dar nu eşti un creier
dacă ai fi eu însumi, dar nu eşti eu însumi
nici moartea, nici existenţa. e greşit să gîndesc la tine, pentru că tu
asemenea tahionilor, porneşti de acolo
unde gîndirea mea se opreşte.
lumina mi se pare grosolană: mici bolovani auriţi
curgînd pe faţa ta ca nisipul; hidoasă mi se pare galaxia
ca un fir de polen în sprînceana ta. eu însumi, un strop de grăsime
sfîrîind o clipă pe plită, încercînd să te ştiu.
poate că lumea poate fi descrisă
pliu peste pliu, ca statuetele de tanagra; poate că teoria
catastrofelor, poate CANTOR AREPO
dar eu, ghemuit ca un şoarice în splendoarea ta
de Chrystal Palace pentru popor, căscînd gura ca un nerod
printre buţile tale de giuvaeruri –
ce va descrie zbîrciturile mele?
dacă ai transpira, dar tu nu transpiri
dacă ai exista, dar tu nu exişti
dacă ai face o lume cu milioane de anotimpuri, cu zece mii de dimensiuni
şi-ai distruge-o apoi prin foc şi prin gheaţă…
fantomă dragă, arată-te! grăieşte-mi, văd că vrei să-mi grăieşti!
dar vorbele tale-ar fi oameni sau crenguţe de zarzăr
aşa cum tăcerile tale sînt roci.
te citesc mai bine în petala de cerceluş
în vinele liliachii din urechea pisicuţei mele
în amintirea răcitoarelor cu gheaţă de altădată. fiindcă tu
eşti tot ce iubesc şi tot ce urăsc şi tot
ce mi-e indiferent; dac-aş fi fost o femelă
oasele tale s-ar fi format în burta mea; aşa, te simt pîlpîind
şi mişcîndu-te-n ţeasta mea; te simt privind
prin ochii mei şi mîngîind cu degetele mele şi înghiţind cu esofagul meu.
aşezat în mine ca într-un car de asalt
tragi pîrghii, apeşi pe butoane
iar eu mă mişc şi zîmbesc, plîng şi visez
la ordinul tău, din mila ta… poate că tu
mă demontezi cum demontează un copil o maşinuţă
să-i vadă arcul şi volantul şi rotiţele dinţate… paradit,
cu vopseaua luată, ce va descrie
nimicul, nimicul meu?

dacă ai fi o îmbîcseală de stele
dacă ai fi o împîslire de lumi…

*

Se fossi un numero, ma non sei un numero

se fossi un numero, ma non sei un numero
se avessi vene, ma non hai vene
se ogni stilla del tuo pianto fosse un pianeta
o un sole, o un universo.
tu sei uno gnomone, una corteccia di salice, l’altra faccia dello specchio
il grugno truccato di una ganza
o il Giordano. errato.
poiché tutte queste cose sono parole e le parole non entrano nella carne
o nel cemento o in un grape. e quand’anche fossero immagini
errato sarebbe, perché non sarebbe la biglia, ma la sfera
il cubo, non il prisma cubico. e se lo spazio-tempo
e la plastilina con cui hai giocato quand’eri piccolo
cosa descriverà le tue ossa, le ghiandole, i tuoi organi interni?
se fossi un cervello, ma non sei un cervello
se fossi me stesso, ma non sei me stesso
e nemmeno la morte, né l’esistenza. e un errore che pensi a te, perché tu
similmente ai tachioni, parti dal punto
in cui il mio pensiero si arresta.
la luce mi sembra approssimativa: piccoli ciottoli dorati
che scivolano sul tuo viso come sabbia; sconcia mi sembra la galassia
simile a un granello di polline nel tuo sopracciglio. io stesso, una briciola di grasso
che sfrigola un istante sulla piastra, cercando di conoscerti.
forse il mondo può essere descritto
piega su piega, come le statuine tanagra; forse la teoria
delle catastrofi, forse CANTOR AREPO
però io, raggomitolato come un topolino nel tuo splendore
da Chrystal Palace per il popolo, sbadigliando come un idiota
fra i tuoi bidoni di gioielli, chiedo –
cosa descriverà le rughe del mio volto?
se tu traspirassi, ma tu non traspiri
se esistessi, ma tu non esisti
se creassi un mondo con milioni di stagioni, con diecimila dimensioni
poi lo distruggeresti con fuoco e con ghiaccio…
caro fantasma, mostrati! parlami, vedo che mi vuoi parlare!
ma le tue parole sarebbero uomini o rametti di albicocco
così come i tuoi silenzi sono pietre.
ti leggo meglio nel petalo di una fucsia
nelle venature lilla dell’orecchio della mia gattina
nel ricordo delle ghiacciaie refrigeranti di una volta. poiché tu
sei tutto ciò che amo e tutto ciò che odio e tutto
ciò che mi e indifferente; se fossi stato una femmina
le tue ossa si sarebbero formate nella mia pancia; così, sento come palpiti
e come ti muovi nel mio cranio; ti sento guardare
attraverso i miei occhi e accarezzare con le mie dita e inghiottire con il mio esofago.
sistemato dentro di me come in un mezzo d’assalto
tiri leve di comando, pigi su dei pulsanti
mentre io mi muovo e sorrido, piango e sogno
al tuo ordine, per bontà tua… magari tu
mi smonti come un bimbo smonta un’automobilina
per vederne la molla e il volante e le ruotine dentate… fatto a pezzi,
con la vernice scrostata, cosa descriverà
il nulla, il mio nulla?

se fossi un pattume di stelle
se fossi una feltratura di mondi…

                 

scansione0033_risultato

Gentile lettore, all'autore di questo articolo farà molto piacere se vorrai lasciare un commento.

%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: